Am citit povestea foarte trista a unei cateluse Cane Corso, pe nume Maya, care a murit la 5 luni, chinuita de un om fara inima.
"Orice poveste are un inceput si mai ales, orice poveste are un sfarsit. De cele mai multe ori acceptam cu greutate sfarsitul... Se spune..."nu fii trist ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat"; si daca ar fi atat de usor sa accepti ca ai pierdut ceva drag, am trai intr-o lume ideala, cred.
Pe Maya mi-am dorit-o foarte mult, mult timp, ...si a venit ziua in care am gasit un anunt pe net. Am sunat numaidecat, si mi-a raspuns un domn, destul de inaintat in varsta, dupa voce. I-am spus frumos ce doresc, si mi-a raspuns scurt: "Am, insa un pui de Cane Corso va costa 500 de euro". Dupa o pauza de cateva secunde, i-am spus domnului, ca aceasta conversatie se termina aici, pentru ca nu dispun de atatia bani...; spre surprinderea mea, a inceput sa rada si mi-a spus: "d-soara, nu cred ca vreodata, cineva, a fost atat de sincer cu mine, haideti sa luati catelul cu cat aveti". Nu-mi venea sa cred!:) Ziua urmatoare, la 5 dimineata, eram pe drum spre Cluj, sa-mi iau minunea.
Asa a inceput povestea, si a continuat cu nopti nedormite, hranit din 6 in 6 ore, sters pisu de pe gresia din bucatarie, si oboseala cat incape, aproximativ doua luni. Aveam deja trei luni, si incepeam sa iesim pe afara, sa ne obisnuim cu lesa, sa ne jucam cu tot ce gaseam. Era foarte fericita sa iasa afara; o tineam in casa, pentru ca era iarna...iar ea, mult prea micuta. Dupa vaccinuri, operatie la ochi de indepartare a pleoapei a treia si alte "necazuri", am ajuns la varsta de 4 luni. Era un catzel negru, cu parul lucios, cu ochii asemenea unor migdale, clari si inteligenti; labute mari, si ce mi-a ramas in minte cel mai bine intiparit...nasucul acela umed care semana cu o trufa de ciocolata...da, asa era Maya mea.
Abia asteptam sa ajung acasa de la birou, sa o mangai, sa o pup pe botic, si sa o iau la plimbare
Era suficient sa pun mana pe clanta de la usa, si venea repede, repede la mine, dand din codita. I se citea in ochi bucuria de a ma vedea. Din acel moment nu mai puteam nici sa mananc, nici sa merg in camera, nici sa-mi aprind o tigara, pana nu ma jucam cu ea....
Imi amintesc si acum, cu mare drag, zilele in care Maya era vesela, bucuroasa, agitata, nervoasa, zglobie, sau obosita de atata alergat; zilele in care era cuminte si ma asculta, numai de dragul de a primi ceva bun, si cele in care parca o lua razna si nu o mai puteam opri din joaca. Toate erau la fel de frumoase, pentru ca era aici, langa mine. La 4 luni, cate avea, invatase sa seada, sa stea in culcat si sa-si aduca jucaria, atunci cand ii ceream sa faca aceste lucruri.
In seara de Revelion, Maya a iesit in curte, ca de obicei, sa se joace cu Kim si Cara, sa miroasa cu trufa ei tot ce era nou, si sa-si faca nevoile. Dupa 10 minute, am auzit-o in usa, plangand. I-am deschis si am lasat-o sa intre. Ca niciodata, s-a dus direct in cosul ei, si s-a culcat. Am observat ca tremura. Am acoperit-o cu patura ei, si ma uitam la ochisorii aceia tristi, care parca vroiau sa-mi spuna ceva. A trecut ceva timp, si Maya a incercat sa se ridice, probabil sa iasa afara...insa nu putea sa mearga. Avea piciorul din fata rupt, umflat si era speriata. Inca tremura, probabil de durere...Am ajutat-o sa se ridice, am pus-o in picioare, insa nu avea echilibru, si a cazut in cap, scheunand.
Nu intelegeam ce se intamplase, si imi era atat de mila, incat singurul lucru pe care am reusit sa-l fac, a fost sa o pun inapoi in cosul ei si sa plang. Mi-am revenit repede, pentru ca trebuia sa fac ceva! Dar era seara de Revelion, si nici un veterinar din cei 6 pe care ii stiu,nu erau in oras, si nu am reusit sa-i fac sa vina sa o vada. Am dat fuga la farmacie si am luat calmante, pentru picior...Algocalmin fiola. Au mai trecut cateva ore, si parca era din ce in ce mai rau... Toata noaptea, Maya s-a chinuit, n-a dormit aproape deloc. Era 2 ianuarie, si spre seara, am reusit sa vorbesc din nou cu unul din veterinari. A inteles ca e grav, si a venit sa o vada.
Maya nu se mai ridica din cosul ei, plangea si scheuna de durere. A primit cateva injectii, care au linistit-o pentru o ora sau doua. Cand a trecut efectul calmantelor, parca era si mai rau. A mai tras o noapte nedormita, cu mine langa cosul ei, fumand tigara de la tigara, mangaind-o si incercand sa o linistesc...in zadar. In tot acest timp, primeam mesagerii vocale si mesaje de mobile, in incercarile mele de a gasi pe cineva, care sa ma ajute.
Situatia era jalnica,...avea privirea fixa, gura deschisa ca sa poata respira, ii curgea saliva, iar gemetele si scancitul dinainte, se transformasera in urlete. Nu ma mai lasa sa o ating, pentru ca avea dureri insuportabile, si de cate ori vroiam sa o mangai sa o linistesc, incerca sa ma muste. Atunci cand vroia sa iasa afara, sa-si faca nevoile, se zbatea in cosul ei, si se chinuia sa iasa de acolo, tragandu-se cu capul de marginea lui. O ridicam, la cele 21 de kg cate avea, si o tineam afara, in brate, deasupra pamantului, pana facea...O duceam din nou la locul ei, si ma uitam cum se chinuie, ascultam cum urla, si imi venea sa-mi scot sufletul, sa nu mai simt durere, neputinta,...
Suntem in 3 ianuarie, ziua in care Maya implinea 5 luni. Ma rugam sa reziste pana dimineata, sa o pot duce la medic. A rezistat micuta, insa era terminata: ochisorii aceia ai ei, de obicei clari si frumosi, erau cazuti, intunecati, era obosita de durere si urlat si abia sufla. Cu toate acestea, urletele erau si mai sfasietoare. La 7 dimineata am sunat un amic, si l-am rugat sa vina cu masina, sa ma ajute sa o duc la veterinar. Gasisem pe cineva, un veterinar, care lucra. La 9 dimineata, ne-a primit si mi-a spus ca are lovitura la cap, motiv pentru care isi pierduse echilibrul, piciorul rupt, si hemoragie interna!
Nu-mi pierdusem speranta, pentru ca mi-a spus ca are sanse sa se faca bine. Dupa alte injectii de tot felul, si calmante, am dus-o inapoi acasa. Nu mai vroia, sau nu mai putea sa stea in cosul ei. A inceput din nou sa se zbata si sa incerce sa iasa de acolo. Am scos-o, si am intins-o pe covor, langa cos. Nu mai urla, simteam insa o liniste apasatoare in toata casa. Calmantele isi facusera efectul, si singurul lucru care o mai deranja, era ca nu putea sa respire. Avea respiratia grea, apasata, privirea pierduta, creierul "decuplat", si din spusele medicului, probabil ar fi ramas cu sechele.
Din acea clipa nu m-am mai miscat de langa ea. Au mai trecut cateva ore si nu se intampla nimic. Amandoua eram terminate, ea fizic, eu si fizic si psihic. Nu mai vroiam sa vad atata suferinta in ochii unui animal atat de mic, si speram sa ma trezesc si sa-mi dau seama ca visez...
La 4 dupamasa, Maya a inceput sa tremure din nou. Am acoperit-o cu patura ei, si o mangaiam, pentru ca am simtit ca ii este rece. Au mai trecut cateva minute, si a inceput sa respire si mai greu, si mai apasat,...si mai rar...; stiam exact ce va urma si am inceput sa spun "nu", sa-mi curga lacrimile siroaie pe fata. Am simtit atunci ca suferinta ei s-a sfarsit, si ca incepe a mea...si asa a fost.
Maya a murit, in ziua in care implinea 5 luni, batuta si otravita de vecina mea... As vrea sa o mangai, sa o pup pe trufa ei ca de ciocolata, sau sa vin acasa si sa-mi gasesc cea mai buna pereche de pantofi roasa in mijlocul bucatariei...dar stiu ca s-a sfarsit, si toate astea nu se vor intampla,
Maya nu mai este..."
Asa arata Momo dimineata, dupa ce isi face plimbarea. E frant, pana dupa pranz, in jur de ora 14.00. Daca nu suntem acasa, cred ca doarme si mai mult, pana pe la 16.00. Doarme atat de profund, si cu sforaituri, incat parca iti vine si tie sa te culci.
